Psaltirea Hurmuzaki

Psaltirea Hurmuzaki este cel mai vechi text scris în limba română, care datează de la sfârșitul secolului al XV-lea sau din primii ani ai secolului al XVI-lea. Acest manuscris este cu câteva decenii mai vechi decât Scrisoarea lui Neacșu, care rămâne cel mai vechi document românesc datat. Alături de Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană și Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzaki face parte din seria textelor rotacizante. Manuscrisul reprezintă o Psaltire ortodoxă, din care se conservă cei 150 de psalmi în limba română, urmați de un Minologhion în limba slavonă. Textul psalmic din acest manuscris este îndeaproape înrudit cu cel din Psaltirea Voronețeană. Numele sub care este cunoscută Psaltirea Hurmuzaki provine de la Eudoxiu Hurmuzaki, cel care a donat-o Bibliotecii Academiei Române în 1904, unde se păstrează și în prezent, sub cota ms. rom. 3077.

Manuscrisul este format din 18 caiete (134 de foi), cuprinzând o parte în română și alta în slavonă, scrise de doi copiști diferiți. Pentru copierea psalmilor s-a folosit cerneală neagră, în timp ce titlurile, inițialele și indicațiile liturgice sunt realizate cu cerneală roșie, potrivit practicii din scriptoriile vremii.

Textul este scris în semiuncială, cu alfabetul chirilic folosit de români de-a lungul timpului, până în secolul al XIX-lea.

Manuscrisul păstrează până azi legătura originală: coperțile sunt realizate din tăblii de lemn acoperite cu piele, având ornamente presate. Recent s-a demonstrat că legătura a fost realizată la Mănăstirea Neamț.^[1]

Psaltirea bizantină are următoarea structură:^[2] 1) cei 150 de psalmi canonici; aceștia sunt grupați în 20 de catisme, pe baza cărora se stabilește citirea Psaltirii de-a lungul întregii săptămâni; fiecare catismă are trei stări - marcate în text prin cuvântul Slavă -, când se rostește o scurtă doxologie; 2) psalmul 151, așezat în afara catismelor; 3) cele nouă Cântări ale lui Moise (numite și ode biblice), care se cântă în slujba Utreniei de peste tot anul; 4) un supliment opțional, dar aproape întotdeauna prezent, având un conținut foarte variat, care adună de obicei elementele de strictă necesitate ale slujbelor zilnice ori ale pravilei personale: Imnul Acatist, Paraclisul, Minologhionul, extrase din Ceaslov etc.^[3] Întregul text al psalmilor și odelor este segmentat în stihuri de tradiție aghiopolită, având un rol important în recitarea și în memorarea psalmilor, precum și în măsurarea timpului de priveghere. Stihurile au fost conservate riguros în tradiția slavă și românească (până în sec. al XVII-lea).^[4]

În mare, aceste trăsături se regăsesc în Psaltirea Hurmuzaki, care se prezintă ca o Psaltire bizantină cu supliment tipică.^[5] Textul românesc, care ocupă primele 125 de file, conservă cei 150 de psalmi canonici și titlul psalmului 151; restul textului a rămas necompletat, scribul urmărind, din motive necunoscute, să transcrie doar cele 20 de catisme. Segmentarea stihurilor se face prin puncte mediane roșii sau negre. Psalmii sunt desemnați prin termenii cântec, cântare și psalom, iar pentru catisme se folosește termenul ședere, o traducere exactă a gr. κάθισμα. Aceste particularități de traducere caracterizează toate Psaltirile rotacizante. Stările sunt marcate prin Slavă, indicație care este notată în limba slavonă.

Textul slavon, întins pe filele 126-134, reprezintă un Minologhion care conține sinaxarul cu rânduiala citirii pericopelor evanghelice pentru tot anul și prochimenul Utreniei duminicii pentru cele opt glasuri. Se presupune că Minologhionul a fost adăugat mai târziu.^[6]

O opinie care s-a acreditat mult timp este aceea a lui I.-A. Candrea, care susținea în 1916 că Psaltirea Hurmuzaki nu este copia unui manuscris anterior, ci chiar autograful traducătorului din slavonă. Alți lingviști (G. Pascu, Al. Procopovici, O. Densusianu, Andrei Avram, Ion Gheție) au demonstrat ulterior că textul este o copie executată după o psaltire slavo-română.

Primii cercetători care s-au ocupat de datarea acestei Psaltiri au fost I. A. Candrea și P. P. Panaitescu. Studiind filigranul de tip „ancoră” care apare pe filele din caietele 15-18 ale manuscrisului, I.-A. Candrea a ajuns la concluzia că hârtia este de proveniență venețiană și poate fi datată în intervalul 1500-1520. La fel, P. P. Panaitescu înclina să plaseze redactarea Psaltirii între anii 1500-1515. Precauți, alți filologi au acceptat ulterior că textul aparține primei jumătăți a secolului al XVI-lea. În urma lor, Al. Mareș, după o reexaminare a manuscrisului și cercetări în arhivele venețiene, a identificat pe hârtia Psaltirii Hurmuzaki un filigran necunoscut anterior, ceea ce i-a permis să ofere o primă descriere completă sub raport filigranologic. Astfel, primele 13 caiete sunt scrise pe hârtie marcată cu corabie (de tipul Briquet 11959), cu trei atestări din intervalul 1460-1468, iar la ultimele patru caiete s-a folosit hârtie marcată cu ancoră (tipul Briquet 436), cu 12 atestări din intervalul 1501-1506. Concluzia sa este că manuscrisul poate fi datat între anii 1491-1516, mai probabil în primul deceniu al secolului al XVI-lea, fiind în mod cert mai vechi decât Scrisoarea lui Neacșu și fără a putea exclude redactarea sa la sfârșitul veacului anterior.^[7] Recent, Iosif Camară a identificat noi atestări ale celor două filigrane și a relevat faptul că hârtia pe care a fost scrisă cea mai mare parte a manuscrisului provine de la o moară din Fabriano cu activitate cunoscută până în 1476. Reevaluarea acestei probleme a permis concluzia că Psaltirea Hurmuzaki a fost scrisă cândva în intervalul 1491-1504.^[8]

Cercetările mai vechi, întreprinse îndeosebi de Ion Gheție, au localizat - pe criterii lingvistice - acest manuscris în Moldova, iar originalul în zona Banat-Hunedoara. Examinând grafia, A. Avram se îndoia de proveniența lui moldovenească, iar P. P. Panaitescu îl considera ardelenesc. După Iosif Camară, scrisul și ortografia aplicată de copist arată că manuscrisul nu a fost alcătuit în Moldova, dar nici în Țările Române: hârtia folosită nu este înregistrată la nordul Dunării, ci preponderent în manuscrise grecești; modul de dispunere a textului pe filă nu este specific manuscriselor slavone românești, dar arată o legătură cu Moldova. Identificarea unei Psaltiri slavone provenite de la Zografu care este scrisă pe același tip de hârtie marcată cu ancoră și se înrudește cu sursa manuscrisului românesc au dus la concluzia că Psaltirea Hurmuzaki a fost copiată în Mănăstirea Zografu, care era considerată lavră a Moldovei, la o comandă venită din Moldova. De acolo ea a fost adusă și legată la Mănăstirea Neamț.^[9]

I. A. Candrea a fost primul care a remarcat trăsăturile arhaice ale acestei Psaltiri și, căutând sursa traducerii, s-a oprit la Psaltirea comentată a lui Branko Mladenović (1346). Acest manuscris sârbesc, despre care se crede că a ajuns la Mănăstirea Bistrița (Vâlcea) fiind adus de mitropolitul Maxim Brancovici sau de doamna Despina Milița a lui Neagoe Basarab, reprezintă o Psaltire comentată de caracter mai arhaic decât al altor Psaltiri aflate în colecții românești. Ulterior, Alexandru Mareș a demonstrat legătura Psaltirii Hurmuzaki cu o Psaltire comentată slavonă, precum și cu alte versiuni din epoci diferite. Reluând problema, Iosif Camară a adus dovezi pentru relația tuturor Psaltirilor rotacizante cu Psaltirea comentată slavonă și a relevat surse ale traducerii necunoscute anterior, desfășurând cercetări în colecții de manuscrise din Serbia, Bulgaria și Muntele Athos.

Psaltirea a fost tradusă în românește după Comentariul Sfântului Athanasie cel Mare la Psaltire, manuscris care se găsea în mănăstirile importante din epocă. Sursa folosită avea o înfățișare mai arhaică decât Psaltirea Mladenović, fiind în realitate de tipul Psaltirii de la Bologna (sec. al XIII-lea). În alcătuirea textului românesc, traducătorul a transcris fiecare stih psalmic, iar în locul comentariului a adăugat traducerea românească. Așadar, Psaltirea comentată nu a fost doar sursa traducerii, ci și modelul de alcătuire pentru cel mai vechi text românesc de care avem cunoștință, o Psaltire slavo-română bilingvă.

A doua sursă a traducerii este o Psaltire aparținând unui grup rar de Psaltiri slavone, cu circulație în Serbia medievală. Manuscrisul slavon cel mai apropiat de traducerea românescă este Psaltirea de la Belgrad, alcătuită în scriptoriul episcopal din Arilje la anul 1296, cu ocazia ridicării de către regele Dragutin a bisericii Sfântului Ahilie.^[10]

Pe parcursul copierii, textul a fost revizuit permanent după Psaltirea slavonă standard din epocă, ceea ce explică diferențele dintre manuscrisele românești, care provin din aceeași traducere inițială. În plus, Psaltirea Hurmuzaki prezintă unele corecturi și traduceri duble, copistul revizuind textul pe măsură ce îl copia.^[11]

Psaltirea a avut mereu o importanță spirituală de căpătâi, fiind numită „panoplie duhovnicească” (πνευματική πανοπλία) și cea mai puternică rugăciune; regula achimiților de a priveghea continuu, împărțiți în străji, se baza tocmai pe citirea neîntreruptă a Psaltirii.^[12] Datorită prezenței sale continue în cultul public și în pravila personală, Psaltirea a fost de-a lungul secolelor primul abecedar și cartea de bază în învățarea limbii de cult (greaca, slavona, latina etc.). Existau chiar hotărâri episcopale și reguli monahale care condiționau accesul la anumite trepte (ex. hirotonia, tunderea în monahism) de memorarea integrală a Psaltirii. Învățarea psalmilor, pe lângă importanța spirituală, facilita înțelegerea întregului ritual, care pretutindeni în vechime era într-o limbă diferită de limba poporului.^[13] Alcătuirea unei Psaltiri slavone cu traducere auxiliară în limba poporului a fost explicată prin nevoia de a avea un instrument pentru înțelegerea textului slavon.^[14] Foarte devreme traducerea românească a început să fie folosită ea însăși în pravilă, fapt dovedit de răspândirea acesteia în toate provinciile românești, atât în Moldova, cât și în Transilvania, la începuturile scrisului în limba română.

Limba textelor rotacizante prezintă numeroase trăsături lingvistice comune cu dialectul aromân, dispărute azi din dacoromână, care sunt explicabile prin stadiul arhaic al limbii acestor texte. Există însă o serie de trăsături prezente în Psaltirile Hurmuzaki și Scheiană care reprezintă inovații în aromână și care nu se pot explica decât prin prezența unui traducător ori a unui copist aromân:

- rostiri cu dz în loc de ǧ: adaudze, cundzurător, plândzere, tradze etc. (Psaltirea Hurmuzaki); adzuți, fărădeledzile etc. (Psaltirea Scheiană);

- sincopa vocalică în exemple precum cânteclu, zborrlu (Psaltirea Hurmuzaki);

- formele analtu, mărrmântu, maire, taire (Psaltirea Scheiană).

Faptul că aceste trăsături aromânești se găsesc atât în Psaltirea Hurmuzaki, cât și în Scheiană, indică o prezență aromânească pe parcursul traducerii sau transmiterii textului Psaltirii. Această ipoteză este susținută și de faptul că în ambele Psaltiri au fost identificate indicii care trimit la practica scrisului grecesc.^[15]

Explicația pentru legătura aromânilor cu aceste texte stă în faptul că ei proveneau dintr-o zonă liturgică grecească, iar scopul alcătuirii unei Psaltiri slavone cu traducere paralelă românească era tocmai acela de a facilita deprinderea limbii slavone de către cei care nu erau familiarizați cu ritualul slavon.^[16]

Între particularitățile grafice care individualizează acest manuscris se află notarea lui r lung prin ϱ, corespunzându-i în celelalte manuscrise din epocă рр, σ sau slova de origine glagolitică ⱃ: ex. ϱѹгать ("rugat"). O trăsătură care apare și în Psaltirea Scheiană este folosirea punctului cu virgulă având valoarea semnului de interogație, ca în scrisul grecesc.^[17]

Aspecte lingvistice:

• Rotacizarea lui n intervocalic în cuvintele de origine latină sau autohtonă. Exemple: bătrâru, înrima, luminrarea, margirile, omenrești, rugăciurea.
• Lexicul păstrează o serie de cuvinte dispărute din limba literară actuală sau mai puțin cunoscute (folosite regional sau în vorbirea populară):
  • de origine latină: arinră „nisip”, a se dupleca „a se clătina, a se apleca”, giunre „tânăr”, încări „a încălzi”, measer „sărac”, vipt „hrană, grâne”,sinrecu,,bătrân";
  • de origine slavă: aspidă „viperă”, beseadă „cuvânt, vorbă”, conob „vas”, mâzdă „mită, ciubuc”, plesa „a bate din palme”, ustnă „buză”, zlac „iarbă, pajiște”;
  • de origine maghiară: adămană „camătă”, bănat „supărare, necaz”, băsău „mânie, răzbunare”, celui „a înșela”, giloșag „ură”, viciui „a murmura, a cârti”;
  • de origine obscură: bicil „rămășiță”, sclăncini „ a se clătina”.^[18]

• Psaltirea Hurmuzaki, transliterație, prefață și note de C. Ciuchindel, București, 1979.
• Psaltirea Hurmuzaki, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Ion Gheție și Mirela Teodorescu, București, Editura Academiei Române, 2005., București, Editura Academiei Române, 2005.

• Camară, Iosif (2022a), Izvodul bilingv al Psaltirii Hurmuzaki, în „Limba română”, București, LXXI, 2022, nr. 1-2, p. 39–54.
• Camară, Iosif (2022b), Psaltirea neadormită: o nouă privire asupra celui mai vechi text românesc, în „Horeb”, 4, 2022, p. 253–269.
• Camară, Iosif (2023), Originea celui mai vechi text românesc, în Receptarea Sfintei Scripturi, între filologie, hermeneutică și traductologie, XII, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2023, p. 111–140.
• Gheție, Ion; Mareș, Alexandru, Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.
• Gheție, Ion; Mareș, Alexandru, De când se scrie românește?, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
• Gheție, Ion; Teodorescu, Mirela, Psaltirea Hurmuzaki, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție, București, Editura Academiei Române, 2005.
• Mareș, Alexandru, Considerații pe marginea datării Psaltirii Hurmuzaki, în „Limba română”, XLIX, 2000, nr. 4-6, p. 675-683.